Italia
În privinţa Italiei se vorbeşte foarte mult despre modelul
de succes al provinciei Tirolului de Sud sau Regiunii Bolzano,
cum mai este denumită zona. Însă, studii recente arată că provincia începe
să-şi piardă avantajul competitiv şi suferă de o lipsă de talente academice noi
iar perspectivele nu sunt roz. Timp de decenii, sud-tirolezii vorbitori de
germană au încercat să oprească infiltrarea din afară, o politică ce face ca
acum provincia să fie mai puţin atractivă pentru companiile străine, informează
ziarul ungar „Népszava”.
Numărul de
persoane tinere bilingve este în scădere, iar preţurile la proprietăţi sunt
practic inaccesibile. Un hectar de teren în zona Bolzano costă aproximativ 1 milion de euro.
Români, polonezi şi slovaci lucrează multe ore în livezile de mere din regiune,
prevăzute cu plase anti-grindină. “Mulţi dintre noi nu doresc să culeagă
mere. Prosperitatea te face leneş”, spune ministrul Widmann. În satul
Margreid, Alois Lageder spune că afacerea lui depinde de lucrători sezonieri
din Europa de Est. Produce o medie de 1,5 milioane de sticle de vin pe an şi
este cel mai mare producător privat de vin din Tirolul de Sud. Când s-a lansat
în afaceri, scopul lui a fost de a dezvolta “un brand puternic, independent de
Tirolul de Sud.” Astăzi îşi exportă vinurile în ţări îndepărtate, precum Rusia
şi China. “Problema Tirolului de Sud este monocultura”,
spune Lageder, precizând “în agricultură şi în politică”.
Spania
Potrivit
sursei amnitite, în statul spaniol există două regiuni în care sunt solicitări
de independenţă. Spania, care se confruntă cu efectele crizei economice,
trebuie să facă faţă şi fenomenului separatist ce se înregistrează în două din
provinciile sale. Un caz celebru este cel al Ţării Bascilor. Organizaţia
separatistă ETA - Euskadi
Ta Askatasuna (Pământul Basc Şi
Libertate sau Ţara Bascilor
Şi Libertate) a purtat decenii de-a rândul, prin mijloace teroriste, lupta
pentru independeţa formarea unui stat socialist basc independent şi, după
numeroase încălcări ale acordurilor de încetare a focului, se poate spera că
promisiunea făcută în anul 2011, de încetare a atacurilor şi depunere a armelor
"definitiv", poate fi luată în serios.
În
ceea ce priveşte cea mai mare provincie a Spaniei, Catalonia, aceasta a
fost întotdeauna mândră de performanţele sale economice, însă, de câţiva ani
s-au intensificat cererile privind independenţa deplină a provinciei. Pe 11
septembrie 2012, de Ziua Cataloniei, organizatorii au pretins că pe străzile
Barcelonei au demonstrat peste un milion de oameni, "Catalonia poate fi
următorul stat independent al Europei", scria pe pancartele purtate de
participanţi, cu toate că provinciile spaniole, supravegheate strict în timpul
dictaturii generalului Francisco Franco, au obţinut, după schimbarea
democratică, drepturi speciale, respectiv o largă autonomie.
În
data de 25 noiembrie 2012, în Catalonia vor avea loc alegeri regionale
anticipate, după ce premierul spaniol, Mariano Rahoy, a refuzat şi a calificat
drept anticonstituţională propunerea lansată de şeful executivului regional
catalan, Artur Mas, privind înfiinţarea unei autorităţi fiscale independente.
La ultimele alegeri parlamentare, naţionaliştii catalani şi-au consolidat
puternic poziţiile, când partidul lui Artur Mas - "Convergencia i
Unio" (CiU) - a obţinut 16 mandate parlamentare.
Ziarul
"Népszava" apreciază că, urmare a cererilor din Catalonia, efectul s-ar putea repercuta şi asupra
activităţii separatiste din Ţara Bascilor.
Belgia
În
acest stat, a cărui capitală este şi centrul Uniunii Europene (UE), în partea
flamandă se înregistrează voci care solicită independenţă pentru Flandra.
Flamanzii sunt convinşi că ei contribuie cu sume prea mari la bugetul statului.
Şi ca situaţia să fie mai complicată, alegerile
regionale, organizate pe 14 octombrie 2012, au dus la consolidarea poziţiei
Partidului Naţional Flamand (N-VA). În partea nordică a ţării, locuită de
flamanzi, N-VA a obţinut un succes remarcabil, iar Bart De Wever, preşedintele
partidului, a declarat că flamanzii au fost întotdeauna consideraţi o
"vacă de muls", cu trimitere la finanţarea regiunii valone (cu
locuitori vorbitori de limbă franceză), mai slab dezvoltată economic, din
partea sudică a Belgiei. Potrivit lui Bart De Wever, "nu mai există drum
de întoarcere" de pe calea spre independenţă.
Pentru premierul belgian, Elio Di Rupo, succesul
separatiştilor nu este o veste bună, dar nici nu "i-a venit rău" la
aflarea rezultatelor. "Nu este nici o legătură între alegerile
parlamentare şi cele regionale", a declarat Elio Di Rupo, citat de “Népszava”.
Scoţia
În ceea cei priveşte, majoritatea scoţienilor ar rămâne în
continuare britanici. Premierul britanic, David Cameron, şi liderul guvernului
scoţian, Alex Salmond, au încheiat, în data de 15 octombrie 2012, un acord
istoric ("Acordul de la Edinburgh"), ce prevede organizarea unui
referendum, în 2014, cu privire la independenţa Scoţiei. Potrivit sondajelor de
opinie, maxim 28% dintre scoţieni susţin independenţa, în timp ce
majoritatea crede că viitorul Scoţiei este incert în afara Regatului Unit.
"Am convingerea fermă că situaţia Scoţiei va fi mai
bună, dacă va fi în continuare parte integrantă a Regatului Unit. De asemenea,
cred cu tărie că Regatul Unit va avea de câştigat dacă Scoţia va rămâne în
componenţa sa. Voi pleda pentru ca această familie să rămână unită", a
spus David Cameron.
Bosnia-Herţegovina
Potrivit ziarului "Népszava", în 1995, Acordul de la
Dayton a adus pacea inclusiv pentru nou-formatul stat Bosnia-Herţegovina.
Conform acordului, s-au format două entităţi: croato-bosniacă şi sârbă. Pe
teritoriul ţării trăiesc aproximativ 1,7 milioane de sârbi. Acelaşi organ de
presă susţine că Occidentul încearcă să făurească un stat multicultural, însă
toate încercările în acest sens au eşuat. La alegerile regionale din 8
octombrie 2012, bosniacii, sârbii şi croaţii au votat doar cu propriii lor
reprezentanţi naţionali. Preşedintele sârbilor bosniaci (Republica Srpska),
Milorad Dodik, consideră că "Bosnia este un stat artificial, care
ar trebui dizolvat chiar astăzi şi nu mâine". Acelaşi lider a afirmat că
dacă îşi aduce aminte că, în scripte, este cetăţean bosniac, îl apucă răul.
Interesant este faptul că Milorad Dodik este cunoscut pentru discursul său cu
puternice accente controversate, printre care se numără negarea masacrelor
comise în timpul războiului iugoslav, susţinerea unor criminali de război
condamnaţi în Occident, existenţa unui complot împotriva sârbilor, în rândul
judecătorilor şi procurorilor internaţionali din cadrul Curţii
Bosniei-Herţegovina, afişând o relaţie de ataşament faţă de Serbia şi
neferindu-se să emită declaraţii tensionante în direcţia Croaţiei.
Kosovo
Viziuni similare au, de data aceasta despre Kosovo,
şi sârbii din nordul provinciei. Sârbii de aici s-au izolat faţă de Priştina,
au propriile lor instituţii, iar angajaţii acestora primesc salariile de la
Belgrad. Lor li se poate imputa că sunt cetăţeni kosovari, dar pe termen lung
vor trebui reglementate şi problemele acestora, comunitatea internaţională
apreciind că, în caz contrar, zona Balcanilor ar putea fi sursa unor noi
tensiuni.
Republica Macedonia (Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei)
Dar nu numai sârbii au revendicări, ci şi albanezii.
Populaţia Macedoniei este compusă într-un procent de 25% din etnici albanezi.
Deşi partidele albaneze au făcut parte din toate guvernele aflate la putere
după declararea independenţei ţării, fără a ţine seama de condiţiile sociale şi
politice de care beneficiau, minoritatea albaneză a început să ceară drepturi
politice mai mari, precum: modificarea Constituţiei, pentru declararea
albanezilor drept o a doua naţiune titulară a ţării, recunoaşterea limbii
albaneze ca a doua limbă oficială în stat şi susţinerea de către stat a
neacreditatei universităţii în limba albaneză din Tetovo, scrie ziarul ungar.
În 2001, radicalii albanezi din Macedonia şi din exteriorul ţării (UCK),
au recurs la arme, cerând autonomie sau independenţă pentru zonele din
Republica Macedonia locuite de co-etnici. Pe
fondul pretenţiilor separatiste, s-a ajuns la război civil, care a fost purtat
între forţele militare guvernamentale şi rebelii albanezi, între martie şi
iunie 2001, în special în vestul şi nordul Macedoniei. Luptele, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, au
încetat prin intervenţia trupelor Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord
(OTAN) şi semnarea Acordului de la Ohrida, prin
care Guvernul Macedoniei a fost de acord să acorde drepturi politice şi culturale
sporite albanezilor, iar aceştia se obligau să renune la dorinţele separatiste
şi să recunoască toate instituţiile statului macedonean. În plus, conform
acestui acord, radicalii albanezi trebuiau să renunţe la arme şi să le predea
forţelor OTAN.
Dar, dacă în rândurile minorităţii albaneze se va înregistra
aceeaşi rată de creştere demografică precum cea a albanezilor din Kosovo,
macedonenii ar putea ajunge, nu peste mulţi ani, minoritari în propria ţară.
Danemarca
În Danemarca se înregistrează cereri de independenţă venite
dinspre teritoriul celei mai mari insule din lume, Groenlanda.
Paradoxal este faptul că, între anii 1973-1983, această
imensă insulă, cu o suprafaţă totală de peste 2,16 milioane de km pătraţi, a
aparţinut Comunităţii Europene, însă în 1985 Goenlanda a părăsit
asocierea de state. Ceea ce înseamnă că cei aproximativ 56 de mii de locuitori
ai insulei sunt în continuare cetăţeni europeni, dar fără a beneficia de
dreptul de vot.
Populaţia Groenlandei este formată în proporţie de
89% din inuiţi groenlandezi, iar 11% din populaţie europeană.
Din 2009, Guvernul Danemarcei şi
Guvernul Groenlandei au convenit extinderea autonomiei insulei. Astfel,
cetăţenii insulei sunt recunoscuţi ca o naţiune, care poate dispune singură de
zăcămintele minerale şi are propriile sale organe de poliţie şi justiţie. Acordul a fost consfinţit prin
referendum şi votat de un procent de 75,54% dintre alegători. În problemele
privind apărarea şi politica externă, decizia aparţine, însă, autorităţilor de
la Copenhaga.
Ca în mai toate cazurile, acordarea de autonomie, chiar
şi sporită, nu a rezolvat cu nimic cererile separatiste, miza fiind ridicată
acum de către unele forţe politice, care pledează pentru autodeterminarea
deplină a Groenlandei. Acesta este, de pildă, cazul partidului separatist
de extremă-stânga "Inuit Ataqatigiit”, care a reuşit să-şi impună
discursul asupra locuitorilor şi să obţină, la alegerile din 2009, 43% dintre
sufragiile exprimate, informează cotidinaul “Népszava”.
magyarul